Când inima plânge, dragostea rămâne: Cum învăț să trăiesc cu dorul și să merg mai departe

Înainte ca băbuța mea să plece, lumea avea alt rost. Aveam mai multă liniște, mai multă căldură, mai multă siguranță. Pentru mine, ea nu era doar bunica, era centrul casei, al inimii mele, al copilăriei.

Îi spuneam simplu: baba sau babi, precum îî spuneam și bunicului: nana sau nunu. Era omul la care mă întorceam cu toate: cu lacrimi, cu bucurii, cu vise. Cu ea râdeam cel mai sincer și adormeam cel mai liniștit. Dacă nu mă înșel, toată copilăria mi-am petrecut-o dormind lângă ea în pat. Mereu mă ducea la grădiniță, la școală, venea după mine așa cum putea, mai greu, mai ușor.

Ea a fost acolo când mama n-a putut fi

Mama mea m-a crescut singură, după ce a divorțat. A fost mereu acolo, dar în felul ei , mereu plecată la muncă, încercând să țină casa în picioare, să pună mâncare pe masă, să-mi cumpere ce aveam nevoie. Dar adevărul e că, zi de zi, cu mine a fost baba. Ea mi-a ținut fruntea când aveam febră, mi-a făcut pachet dimineața, m-a învățat să fiu bună. Am crescut lângă ea, în umbra blândă a unei femei care n-a cerut niciodată nimic, dar a oferit tot.

Și chiar și în liceu, când mulți se rup de bunici, eu tot cu ea vorbeam zilnic. Ea era mândră de fiecare pas al meu. În clasa a 12-a, după ce am luat BAC-ul, am sărbătorit împreună. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea, pentru că o aveam pe ea acolo, zâmbind. Și totul părea abia să înceapă. O săptămână mai târziu, brusc, a murit la spital. Și de-atunci nimic n-a mai fost la fel.

Când sufletul simte ceea ce mintea nu înțelege

În ianuarie, cu șase luni înainte să moară baba, am avut un vis care m-a neliniștit profund. Mă visam mireasă: rochie albă, voal, emoție, dar și un sentiment ciudat, greu de descris. Când m-am trezit, am știut. Nu rațional, nu logic, dar ceva în mine a știut. În tradiție se spune că dacă visezi mireasă, moare cineva și dacă te visezi pe tine mireasă, îți moare cineva drag. Nu am spus nimănui atunci, de teamă să nu cobesc, dar acel vis s-a așezat în mine ca o avertizare mută. Când baba s-a stins, în iulie, primul lucru la care m-am gândit a fost visul. Nu era o superstiție, era un fel de legătură pe care n-am putut s-o explic niciodată.

Nu voi contesta, niciodată, puterea intuiției umane.

Ziua în care timpul s-a oprit

Nu ne-a spus un medic. N-a fost o discuție formală, cu explicații și compasiune. Noi am aflat singuri, citind. Țin minte cum am primit rezultatele de la puncție și apoi cele de la CT. Eram acasă și aveam hârtia în față. Am început să citesc mecanic, fără să înțeleg la început. Și apoi mi-a sărit în ochi cuvântul: „tumoare”. Atât. Un singur cuvânt care a făcut inima să mi se strângă. Am știut atunci, fără să mi-o spună nimeni, că viața nu va mai fi la fel.

După acel moment, tot ce a urmat s-a simțit ca o avalanșă: termeni medicali, metastaze, organe afectate, tumori chiar și la creier. Dar nimic nu a durut mai tare decât acel prim cuvânt. Pentru că în el încăpea tot viitorul pierdut, toată neputința și toată durerea care avea să vină.

Ultima privire

A murit în 24 de ore. Totul s-a întâmplat prea repede, prea brutal. Ultima dată când am văzut-o a fost printre ușile de la urgențe unde nu am putut intra. Doar am zărit-o, întinsă pe pat, i-am văzut doar părul. Nu m-a văzut. Dar eu am văzut tot. A fost ultima imagine pe care o am cu ea. Și am știut, chiar dacă nu voiam să accept, că nu o să o mai văd vie.

A murit dimineața, la ora 6. Nu am aflat că a murit în dimineața aceea. Am aflat abia pe la 1 sau 2 după-amiaza. Medicii sunau pe telefonul ei — un telefon care tăcea deja. Deși aveau și numărul meu și pe al mamei, nu ne-au contactat direct. Trimiteau mesaje pe telefonul ei, scriind simplu: „A decedat.”

Iar noi, între timp, ne pregăteam. Dar nu pentru moarte, ci pentru moartea care încă nu știam că venise. Ironia crudă e că, în acea zi am fost să-i căutăm rochie pentru înmormântare. Voiam să fie frumoasă, îngrijită, așa cum era mereu. Nu știam că în timp ce o căutam, ea nu mai era deja. Ne imaginam că o vom vedea pentru ultima dată și o vom îmbrăca frumos.

E greu de explicat acel sentiment. Ca și cum ai fi trăit o piesă de teatru în care ai intrat târziu, dar finalul fusese deja scris. Ca și cum timpul s-ar fi derulat pe două planuri paralele: noi, plimbându-ne printre umerașe, și ea, deja în tăcerea de dincolo.

Am semnat pentru viitor, în ziua în care am pierdut trecutul

În ziua aceea, viața mea s-a împărțit în două. Dimineața am mers să-mi dau admiterea la facultate. Cu hârtii, cu emoții, cu rude care vorbeau despre viitor, despre speranțe, despre ce urmează. Zâmbeam mecanic, răspundeam la întrebări, dar în mine era gol. Pentru că știam ce mă așteaptă peste câteva ore.

După-amiaza am înmormântat-o pe baba. Cea care m-a crescut, cea care mi-a fost sprijin, care m-a dus de mână la grădiniță, care îmi punea pachet la școală. Era acolo, în sicriu, în timp ce eu tocmai semnasem pentru începutul unei noi etape. A fost ca și cum Universul a vrut să mă pună să aleg, dar n-am avut de ales. A trebuit să le duc pe amândouă.

Nu am simțit niciun triumf în acea zi. Admiterea a fost o obligație, nu o bucurie. Iar înmormântarea a fost o rană deschisă pe care a trebuit s-o port în tăcere. În ziua în care trebuia să încep viața de adult, am simțit că, de fapt, viața mea copilărească se sfârșise pentru totdeauna.

Ne-am revăzut, dar doar în vis

A trecut un an și jumătate de când a murit. Și într-o noapte, a venit la mine. Era acasă, la noi, ca și cum n-ar fi plecat niciodată. Stătea acolo, liniștită, zâmbea, și eu am început să-i povestesc tot. Tot ce s-a întâmplat în viața mea recent, ce am mai făcut, ce am simțit. Râdeam, iar ea mă privea cu drag, în tăcere. N-a zis nimic. N-a fost nevoie.

Am luat-o în brațe și atunci am simțit ceva ciudat. Ceva nu era bine. A fost o clipă dureroasă de luciditate – am realizat: ea nu mai e, și totuși o țineam în brațe. M-a cuprins o migrenă bruscă, o durere fizică, ca și cum creierul meu nu putea procesa durerea sufletului. Am împins-o ușor și m-am uitat la ea cu suspiciune, cu teamă.

Apoi, toată durerea a dat năvală. Am început să plâng. M-am repezit din nou la ea și am strâns-o tare în brațe, cu disperare, ca și cum aș fi vrut să opresc timpul, să nu mă mai trezesc. Mă uitam la ea și știam că e un vis, dar nu voiam să se termine.

Înainte să plec, m-am uitat la ea o ultimă dată și printre lacrimi i-am spus:
„Dacă ai ști cât de dor mi-e de tine și cât de mult te iubesc…”

Nu știu dacă m-a auzit. Sau poate tocmai de asta a venit, ca să-i pot spune, în sfârșit, ce n-am apucat atunci.

Cu dorul de mână, merg mai departe

Am învățat, cu timpul, că durerea nu dispare. Doar se schimbă. La început te sfâșie, te oprește din mers, îți ia vocea, somnul și sensul. Apoi, încet, se așază într-un colț al sufletului tău. Nu te mai doare la fiecare pas, dar o simți acolo, o rană vindecată, dar cu o cicatrice adâncă.

Pierderea ei a fost pierderea unui părinte. Pentru că ea, baba mea, a fost acolo de când mă știu. A fost sprijinul, liniștea și rădăcina mea. Și când rădăcina ta dispare, te clatini. Simți că nu mai ai pe ce construi.

Dar tocmai ea m-a învățat ce înseamnă să nu te lași. Să mergi mai departe chiar și când ți-e greu. Să fii om, să iubești, să ții capul sus. Am dus admiterea până la capăt. Am început facultatea. Am plâns, am căzut, m-am ridicat. Am avut zile în care n-am vrut să mă ridic din pat. Dar în toate acele momente, m-am întrebat ce ar fi vrut ea pentru mine. Și răspunsul era mereu același: să trăiesc.

Acum trăiesc cu dorul. Dar trăiesc și cu recunoștință. Pentru că am avut o bunică care m-a iubit atât de mult, încât iubirea ei continuă să mă țină în picioare, chiar și după ce a plecat.

Pentru baba, care m-a crescut cu mâinile ei și mă ține în picioare cu dragostea ei

Dragă baba,

A trecut un an și jumătate, și încă nu-mi vine să cred că nu mai ești aici. Uneori, când intru pe ușă, aștept să aud vocea ta din bucătărie. Alteori, îți aud râsul în capul meu, limpede, ca și cum ai fi doar în camera alăturată. Dar știu că nu mai ești. Și doare. Doare mereu.

Vreau să-ți spun acum ce n-am apucat atunci: te iubesc. Mi-a fost teamă, rușine, poate am crezut că ai știut mereu, și poate ai știut. Dar acum simt nevoia să ți-o spun din toată inima: te iubesc cu tot ce sunt, și dorul de tine mă însoțește în fiecare zi.

Îmi lipsești în momentele mici și în cele mari. Mi-ai lipsit când am început facultatea. Mi-ai lipsit când am avut zile grele. Îmi lipsești când sunt bolnavă, când mi-e frică, când mă simt singură. Tu erai alinarea mea.

În vis, ai venit și ai zâmbit. Eu ți-am spus tot. Tu m-ai ascultat în tăcere. Nu știu dacă a fost doar un vis, dar m-a ajutat. M-a vindecat un pic. Am plâns în brațele tale, chiar și în vis. Și știi ce mi-a părut cel mai rău? Că n-am apucat să-ți spun atunci, cât erai încă aici, cât de dor îmi va fi.

Dar îți spun acum: mi-e dor de tine în fiecare zi și te iubesc. Nu o să uit niciodată ce ai fost pentru mine.

M-ai crescut cu dragoste, cu răbdare, cu mâncare caldă și vorbe bune. Și toate acele lucruri m-au făcut omul care sunt azi. Dacă reușesc să merg mai departe, e pentru că tu ai fost acolo la început.

Îți mulțumesc, baba mea, pentru tot.

Cu tot dorul din lume,

Dănduța ta.