Cum mi-au schimbat antidepresivele viața (în bine)

Nu mi-am imaginat niciodată că o pastilă atât de mică putea avea un impact atât de mare asupra felului în care percep lumea, oamenii și pe mine însămi. Scriu acest articol nu ca specialist, ci ca om care a trecut prin întuneric și care, cu ajutorul antidepresivelor, a început să vadă din nou lumină.

Am ezitat mult înainte să încep acest articol. Nu pentru că mi-e rușine, ci pentru că știu cât de sensibil este subiectul. Dar dacă ceea ce urmează poate ajuta măcar o persoană să se simtă mai puțin singură, atunci merită.

Ani la rând m-am zbătut cu anxietatea și cu insomnia, am avut episoade severe de depresie, am încercat toate metodele naturiste + mersul la terapie, din nefericire, foarte puțin au ajutat. Mersul la terapie poate fi benefic și este, de asemenea, un pas important când vorbim despre sănătatea psihică, dar terapia on its own nu va reuși să restabilească echilibrul chimic din creieraș.

Perioada liceului și a pandemiei au fost cele mai crunte. Te întrebi probabil, ce probleme poate să aibă o puștoaică mucoasă ce abia a început clasa a 9-a? Ei bine, exact asta mi-am spus și eu de prea multe ori. Aveam un acoperiș deasupra capului, părinți care mă iubeau, note bune și, aparent, tot ce-i trebuia unui adolescent ca să fie „fericit”. Dar în interiorul meu era haos. Mă simțeam ciudată, diferită, ca și cum toți ceilalți aveau un manual de viață pe care eu nu-l primisem niciodată.

A venit pandemia și totul s-a amplificat. Izolarea, frica, lipsa interacțiunii sociale au fost combustibil pentru o stare pe care nici măcar nu știam cum s-o numesc atunci. Învățam pe Google Meet cu camera oprită, mâncam aiurea, dormeam mult, prea mult sau deloc, nu intram la ore, iar în capul meu era o voce constantă care îmi spunea că nu sunt suficientă. Că nu contez. Că n-o să fiu niciodată „în regulă”.

În jurul meu, toată lumea spunea că e doar o fază, că adolescența e grea pentru toți, că pubertatea este de vină. Dar ceea ce trăiam nu era doar „greu”. Era paralizant.

Cel mai greu era noaptea

Nu pentru că eram obosită, ci tocmai pentru că eram prea obosită ca să pot adormi. Mintea mea refuza să se oprească, iar corpul era prins într-o stare ciudată de alertă continuă. Simțeam cum mă pun în pat, închid ochii, dar rămâneam blocată acolo, ore întregi, fără să vină somnul. Devenise o luptă în fiecare noapte.

Când în sfârșit reușeam să ațipesc, mă trezeam brusc, paralizată. Trupul nu voia să mi se miște, iar mintea o lua razna. Era ca și cum eram prinsă între două lumi, conștientă că nu pot mișca nici măcar un deget, cu o presiune în piept care mă făcea să cred că urmează să mor. Asta era realitatea paraliziilor nocturne pentru mine. Și nu erau rare, ci aproape constante.

Uneori se adăugau și atacurile de anxietate. Simțeam cum inima îmi sare din piept, îmi venea să fug, dar nu aveam unde. Plângeam în întuneric, fără să pot cere ajutor. Diminețile mă găseau sleită de puteri, deși în mod ironic nu dormisem deloc.

Insomnia nu înseamnă doar că "nu poți dormi". Pentru mine a fost o tortură lentă, repetitivă, care mi-a afectat nu doar somnul, ci și sănătatea mintală, corpul și fiecare zi care venea după o noapte de chin.

Încă îmi amintesc, foarte vivid, una dintre cele mai marcante experiențe pe care le-am avut legate de paraliziile mele nocturne. Nu îmi puteam deschide ochii, dar auzeam, și auzeam foarte clar urlete, râsete foarte demonice. O să-mi spuneți că sunt nebună și că trebuia să merg la Biserică- sike no thank you. Cumva le-am dat de cap la un moment dat, când am realizat că, dacă mă enervez și le spun să tacă- dispăreau brusc, de parcă eu dețineam controlul (ceea ce făceam de fapt).

Am început să mă gândesc că poate nu e doar o fază

Mult timp am crezut că exagerez. Că sunt doar prea sensibilă, prea obosită, prea „dramatică”. Mi-era rușine să vorbesc despre ce simțeam cu adevărat, pentru că aveam impresia că n-o să fiu înțeleasă sau, mai rău, că o să fiu judecată.

Dar corpul meu începea să cedeze. Îmi tremurau mâinile fără motiv, aveam palpitații din senin, uitam lucruri simple, fumam ca turcu țigări, iar orice sunet mai puternic mă făcea să tresar. Eram într-un burnout emoțional și psihic pe care nu-l mai puteam ascunde.

Așa că, într-o noapte, aproape fără să realizez ce fac, mi-am făcut o programare la psihiatru. Căutam cea mai rapidă variantă, să merg chiar ziua următoare, pentru că nu mai suportam, deja obosisem, stăteam până la ora 4, alte ori chiar până la 8 dimineața, cu ochii închiși, în pat, respirând cât mai lent și adânc pentru a adormi, ceea ce nu se prea întâmpla.

Mă așteptam să fiu întrebată dacă vreau să stau la „balamuc” sau să-mi spună ,,fetițo du-te acasă că nu ai nici o problemă" (nu vreți să știți șocul când mi-a spus ce variante de tratament am). În schimb, m-am trezit într-un cabinet calm, cu o doctoriță care mi-a vorbit foarte frumos, blând, fără să mă eticheteze, fără să mă grăbească. Doar cu întrebări simple, dar reale: De cât timp ți se întâmplă asta? Ce simptome ai? Ce alternative ai încercat?

Mi-am dat seama că nu sunt nebună în momentul în care, ea însăși a început să-mi enumere simpotmele pe care le am, de parcă știa exact ceea ce mi se întâmplă, sub formă de întrebări: Ai palpitații? Simți o presiune în jurul capului? Ai spasme musculare constante?

I was like- damn- HOW DOES SHE KNOW? She be doing some divination work or sum cuz GIIIRL- oh wait, e doctor. Scuze

Mi-a pus pe masă trei scheme de tratament, unul light, unul mediu și unul puternic (le voi spune așa ca să înțelegeți de fapt că mă refer la efectul medicamentelor respective). Am ales cel light, pe o perioadă de 6 luni aproximativ, cu antidepresive, respectiv SSRIs, pe care le folosesc pentru efectele anxiolitice, cu doze destul de mici.

De menționat că doctorița mi-a spus că pe parcursul tratamentului este important să respect cele 3 mese pe zi, să fac sport moderat timp de 30 de minute și să beau foarte multă apă.

Primele săptămâni: am crezut că am făcut o prostie

Când am început tratamentul, habar n-aveam la ce să mă aștept (cu mâna pe inimă vă spun, când am văzut cum arată un prospect la niște antidepresive...am crezut că mă duc și le arunc la gunoi). Mă așteptam la orice și la nimic în același timp. Eram speriată, obosită, dar și cu un soi de „hai că poate mă ajută”. Nu aveam mari speranțe, dar nici nu voiam să continui cum eram.

Primele zile au fost meh, ciudate. Nu mi s-a schimbat viața, nu s-a luminat cerul, nu m-am trezit zen. Doar că, în sfârșit puteam să dorm (yey). Îmi era greață dimineața, mă simțeam amețită și îmi venea să mă întind în pat toată ziua. Să nu mai zic de problemele gastro-intestinale pe care mi le provocau- primele săptămâni au fost horror, nu puteam merge nicăieri pentru că natura mă chema într-una.

După o săptămână, am început să mă simt ciudat de „neutru”. Nu plângeam, dar nici nu râdeam. Nu mă mai durea nimic tare, dar nici nu simțeam vreo bucurie. Eram pe modul „standby”, lucru care îmi convenea într-un fel, deoarece preferam să nu simt nimic, decât să mă simt la marginea unei prăpastii și cu dureri de corp constante..

Mi-a zis doctorița că poate dura câteva săptămâni până încep să-și facă efectul. Și am zis ok, trag de mine frate, mai bine așa.

Și bine am făcut. Nu știu exact când s-a schimbat ceva. Dar la un moment dat, într-o zi banală, mi-am dat seama că nu mă mai simt constant pe marginea prăpăstiei. Că nu mai era nodul ăla în gât non-stop. Că am dormit patru ore legate. Patru ore frate, pentru mine, aia era o victorie. Iar apoi, acele patru ore s-au transformat în șase, apoi în opt, apoi în zece (cineva trebuia să recuperze niște ore pierdute de somn).

Și uite așa, ușor ușor am început să-mi recapăt puterea, dupa 5 ani de filme horror.

Viața începea să capete sens din nou

Bineînțeles, după prima lună am mers la control (its mandatory lol). La control i-am spus că multe probleme mi-au dispărut, mai ales cele legate de stima de sine. Am început să mănânc normal- chiar am pus și câteva kilograme în plus (eram aproape anorexică, dacă m-ați văzut pe instragram, sigur ați zis ,,DAAAAMN SHES SKINNY, THATS HOT"- să vă bată Dumnezeu hahaha I was dying inside lol).

Mi-a spus că eu foarte multe probleme le-am rezolvat de fapt prin terapie, dar îmi lipseau substanțele. După ani de zile de stres constant, creierul se dezechilibreaza și nu mai secretă cum trebuie acele substanțe, precum serotonina, dopamina, oxitocina etc. (le secretă haotic). Am ales să rămân în continuare pe tratamentul ăsta deoarece am văzut că-mi face bine.

După două luni, am observat că am început să fac din nou lucrurile pe care le iubeam odată, să citesc, să ies mai mult în oraș, în natură, să petrec timpul cu cei dragi, să comunic mai mult, să râd și să zâmbesc și să nu mai dau atâta importanță lucrurilor negative.

Cum m-au privit ceilalți și cum m-am privit eu

Ca orice om care urmează un tratament psihiatric, m-am confruntat și eu cu ,,Ce-o să zică ceilalți?", well, crede-mă, chiar nu contează ce zic ceilalți.

Rușine nu mi-a fost, nu m-am ascuns, am spus hei, uite, eu am ales să iau antidepresive, nu-mi pasă de ce o să zici, dacă mă consideri nebună sau nu. Ajunsesem în punctul în care, am realizat cât de important era ca eu să mă vindec și cât de puțin contează ce părere au alții. Atâta timp cât eu dormeam noaptea, lumea putea spune absolut orice, nu-mi păsa (haha ghici cine doarme noaptea și cine nu ahahahaha).

Chiar am devenit foarte încrezătoare și am fost foarte deschisă cu privire la subiectul acesta, chiar dacă este unul sensibil pentru mine. Disperarea uneori se transformă într-o formă de încredere. Vrei să îți fie bine, așa că dai cu piciorul în toate fricile tale.

Ce este și mai ironic, este că prin acest articol o să afle încă alte câteva persoane că eu iau tratament psihiatric (hihihi sorry că nu v-am spus).

Ce am învățat din tot procesul

Antidepresivele nu au fost o soluție magică și nici nu vor fi, nu îți vor rezolva problemele prin minune, dar sunt niște unelte prin care tu poți să îți rezolvi singur problemele, sunt un sprijin. Ele cumva mi-au dat șansa să încep să mă simt din nou „eu”. Mi-au oferit acel impuls de care aveam nevoie ca să ies din cercul vicios al oboselii, fricii și anxietății. (cum v-am spus, vă ajută, sunt un tool). Am învățat că e ok să nu fiu perfectă, că nu trebuie să am toate răspunsurile și că ajutorul nu mă face slabă, ci mai puternică.

Acum, simt cât de cât că dețin control, chiar dacă zilele bune și cele mai puțin bune sunt parte din viața mea. Trăiesc cu mai multă liniște și mai puțină presiune. Și cel mai important: am învățat că am voie să fiu eu însămi, cu toate imperfecțiunile mele.

Am învățat să fiu vulnerabilă – și tu poți

Când te simți pierdut, când simți că nu mai poți, nu e ușor să îți dai voie să ceri ajutor. E greu, pentru că poate ai senzația că ești singur. Dar am învățat că a cere ajutor nu înseamnă că ești slab. Înseamnă că ai curaj. Și da, chiar și atunci când nu știi cum o să fie ziua de mâine, mai există o șansă. Am trecut prin multe, am avut momente în care am vrut să renunț, dar am învățat că orice pas mic contează. Dacă am reușit eu, sunt convinsă că și tu poți. E ok să ai zile proaste, e ok să nu ai toate răspunsurile. Ce contează e să continui să mergi înainte, chiar și atunci când drumul pare greu. Nu renunța la tine. Meriți să te simți bine și să fii fericit, chiar dacă nu ești perfect. Și mai ales, amintește-ți că nu ești singur în asta.

Cu dragoste, Andra.